Frânge-mi inima în ghearele morţii

Întors încă o dată spre a vizita imensul loc de veci - în ale căror măruntaie zac sutele de suflete ale celor ce cândva au fost oameni, amplasat într-un pustiu compleşitor, unde simţi sângele cum duce prin venele trupului tremurând otrava morţii - unde credeai că se va fi aflat trupul - poate chiar al tău - nemuritor al existenţei... . Continui să visez - se prea poate să-mi fi rămas doar asta. Nu dau mâna rece şi lipsită de viaţă realităţii.Ia-mi inima, nu cred că e mai rece decât realitatea. Otrăveşte-mi inima cu acul tău - dureros de dulce!

Vreau să rămân - vreau să fiu una cu inexistenţa, cu tot ceea ce tu n-ai să-mi oferi. Nu vrei. Nu poţi! Nu îndrăznesc să îţi cer mai nimic, mi-ai dat nimic pentru nimic. Sunt nimic - o prea ştiu! Dar tu oare o ştii?!

Prins in ghearele morţii, mă zbat cu o putere grozavă - aflându-mă încă odată în căutarea unor răspunsuri spre elucidarea a ceea ce s-a întâmplat după moartea-mi subită. Trebuie să te mişti repede. Fi atent, căci altfel eşti pierdut - dat uitării!

Placă ciudată... O placă învăluită în mister şi umbre, situată undeva pe un pisc - în afara porţilor ruginite de veacuri şi de ploi otrăvite - denotă viaţa blajină a unui om al cărui nume a fost dat complet uitării. Cândva un loc frumos, aceasta grădină a fost creată spre a da frâu liber iubirii şi imaginaţiei umane... doar ruine! Ruinele a ceea ce, cândva a fost Paradisul!
O adiere uşoară îmi transformă corpul în stană de piatră - frumos obiect în alcătuirea grădinii! Nu sunt viu, nici mort! Sunt... exist? Eşti... exişti!
- Hm... ziceam că da! De ce?
- Fi pe pace, n-are ce să-ţi facă! E oale şi ulcele.
- Nu vreau să par nebun... zise F. E foarte frig.
- Ziceam, deci: cât a trecut?
- 40 de ani. Şi totuşi, parcă a fost ieri. Mă simt oarecum vinovat pentru orice rol aş fi jucat în moartea lui.
- Era prea superstiţios! zise D. Şi totuşi, să mori în vis - ori în nebunie?
- Hm... ziceai că... ?
- ...că a murit subit.
Ultimele frunze ale arţarului cădeau încet - şi în drumul lor spre descompunere, plângeau... aşternându-se pe mormânt! Era aproape spre amurg. Luna apărea printre brazi, ducând pe razele-i câteo fărâmă de mister.
- M-am gândit că e mai bine să văd cu ochii mei. Crezi în aşa ceva?
- Ce înseamnă toate acestea? zise D. speriat.
- Înseamnă că atunci când luna va fi traversat arţarul bătrân - atunci când lumina lunii se va fi revărsat peste mormânt, atunci când se va afla la zenitul ei...
- Ah, zise D. şi oftă. Vrei să zici că...
Luna trecea dincolo de arţar, iar lumina ei - mai puternica ca niciodată - se revărsa uşor peste mormântul lipsit de viaţă. Placa începea să se cutremure - iar cele două persoane aflate la faţa locului, de asemenea. Frica începea din ce în ce să cuprindă trupurile celor doi - durerea! Frica!
Irealitatea, ceea ce ştii că nu există sau că nu are ce rău să-ţi facă - ei bine, nu dai doi bani pe ele! Nici nu trebuie. Oricum, n-ai să o înţelegi niciodată! Realitatea este a ta... păstreaz-o, ori suferă! Gustând din irealitate ai să te rătăceşti pe tărâmuri nesfârşite - te vei arunca singur în ghearele morţii! Dar... e atât de plăcut!

Când totul se va fi sfârşit...

Conştientizezi?

Cu toţii am trecut prin acele momente când, descoperind că viaţa nu mai are - tind să cred astfel, mă rog - niciun rost, şi atunci când ochii disperării şi ai morţii te sorbeau din priviri, ori la contactul cu minţiile sortite pieirii, dezgustat de evlavia prezentă în inimile şi minţile multora, ne-am lăsat în voia sorţii nepăsătoare - fără ca măcar să fi încercat câtuşi de puţin o cale de scăpare. Resemnarea... ? Realitatea... ? Sfârşitul... ? Viaţa... ? De ce... ?
Când totul se va fi sfârşit prin apă, disperarea şi teama te vor copleşii, îţi va inunda sufletul, aducându-l în genunchi în faţa morţii - reci şi eterne! Vei avea în faţa ochiilor imaginile pe care le-ai crezut uitate, primele emoţii - emoţiile primelor lecţii de înot, primele imagini cu valurile nepotolite ale mării; sau când pe o plajă ai simţit prima dată spuma mării, fără a mai pomenii de răsăritul soarelui din orizonturile necunoscute - le simţi? Te copleşesc!? Simţi apa mării cum, parcă pune stăpânire pe tine? Te aduce în lanţuri! Te dezleagă când şi cum vrea ea! Eşti al ei! Îi simţi puterea - este în tine! Preţuieşte-o, căci se răzbună! Nu-şi poate potolii setea - vrea mai mult. Ea nu se resemnează în faţa ta!Niciodată! Tu vei fi parazitul - mereu!
Când totul se va fi sfârşit prin foc, vei fi complet mistuit, cuprins de flăcări dureroase, te vei face una cu toate! Nu vei mai fi diferit - vei fi nimic! Flăcări arzătoare în braţele morţii - fierbinţi şi chinuitoare! Simţi căldura soarelui, razele lui care îţi încălzesc trupul - trupul fierbinte, plin de viaţă, plin de pasiuni, primele clipe trăite alături de persoana iubită, inimile care băteau cu atâta putere - atunci când credeai că vor bate precum una pentru totdeauna - degajând energie, iubire!? Simte focul dinăuntru - fi una cu el!
Când totul se va fi sfârşit prin pământ, când el va tremura tu vei tremura odată cu el, îi vei simţi furia - durerea ce îl macină te va măcina şi pe tine! Se luptă să nu distrugă tot ceea ce este înafară, însă nu poate! Este precum o mamă care este obligată să îşi omoare ori să renunţe la ce are mai de preţ - copilul! Suntem copiii Terrei! Furia faţă de om este dată de faptul că nu am preţuit ceea ce ne-a oferit; aruncând furia acumulată din interior spre exterior! Fuga... este zadarnică - nu ai unde să fugi ori să te ascunzi! Dacă o distrugi, dispari in neant odată cu ea! Preţuieşte pământul aşa cum îţi preţuieşti mama! Lasă picurii Cerului să îi aline măcar obrajii loviţi de atâtea greutaţi!
Şi când totul se va fi sfârşit prin vânt, vei trăi clipe de groază, vei vedea durerea şi suferinţa - le vei simţii! Furtunii de toate felurile vor cuprinde tot în braţele lor neuniforme, furioase - dezlănţuite! Vei simţi adierea Universului în ultima ta clipă - clipă furată de imensitatea Totului! Tu... vei fi nimic în comparaţie cu nimicul! Vei fi purtat pe aripile morţii - le simţi? Îţi vin în minte primele clipe când de undeva de sus priveai în gol - te simţeai Zeu!? şi asemeni vântului te simţeai ca fiind peste tot?Ah, liber precum vântul! Îţi simţi suflarea, îţi simţi viaţa... ?! Simţi elementul cel mai naiv...cel mai melodios - simţi Universul?!
Şi... când totul se va fi sfârşit...

Carpe diem, quam minimum credula postero!

Aud adesea de la diferite voci expresia de carpe diem, şi stau şi mă gandesc neîncetat dacă cei ce o folosesc, întradevăr ştiu ce reprezintă ea cu adevărat. Trăieşte clipa! Ah, cât de adevărat! Citatul aparţine poetului latin Horatius, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi ai ,,secolului de aur'' al lui Augustus. Trecând peste detaliile care în ziua de azi sunt catalogate ca fiind insignifiante, să revenim la ,,trăieşte clipa'' zilelor noastre - la acele ,,clipe'' pe care omul doreşte să le aibă toata ziua, cu orice preţ; uitând, în fapt, ceea ce reprezintă cu adevărat trăirea clipei.
Astfel, el se desprinde de adevărata valoare morală pe care poetul latin a creionat-o cu multă migală, dedându-se pe fapte ce ţin de plăcerea de scurtă durată, goana după ambiţii trupeşti, fuga continuă după bogăţie şi alte câte şi mai câte.
"Trăieşte-ţi ziua de azi, nu te încrede în cea următoare!" - se vrea a fi o zicală de viaţă, dacă omul ar inţelege-o vreodată... Firea omului a fost, este şi va fi clădită pe un castel de nisip, care la primul contact cu apa va tremura din temelii până spre turnuri, asemeni omului care îşi clădeşte viaţa pe plăceri trecătoare - având o bază instabilă, dezastrul total producându-se atunci când plăcerea va fi înăbuşit mintea.
Bucuria de a fi printre prieteni adevăraţi, printre persoane la care ţi mai mult decât la tine, ori de a avea alături o familie, fără a mai pomenii de clipele acelea de neuitat - clipele acelea utopice, clipe care ţi-au alcătuit viaţa într-un mod cu totul desăvârşit, - bucuriile vieţii care ar putea eclipsa întreaga esenţă întunecată a Universului, cu toate formează fără doar şi poate adevărata clipă. ...Ea se aşteaptă a fi descoperită, fiind prezentă în toate fiinţele care vor să conştientizeze acest lucru, în cei care au puterea de a recunoaşte adevărata clipă!

Timpul... fă-ţi timp pentru adevărata clipă! căci doar atunci, vei putea spune şi celorlalţi cu adevărat carpe diem !

Dimineaţă obişnuită

Ora 06:50 am

Telefonul pierdut prin întinderile camerei - pe birou, ori pe fotoliu...pe jos - se pregăteşte să-mi deranjeze somnul adânc,rătăcitor prin ţinuturi inerent inexistenţiale,cu o melodie care pe moment îmi place la nebunie - Muleina.
Mă trezesc.Nu mă pot mişca.Nu vreau! Telefonul sună-n disperare cuprinzând intreaga linişte prezentă in cameră - numai să te găsesc şi poţi să-ţi iei adio de la touchscreen!Nu vezi că dorm, că nu vreau să mă trezesc? Dar ce vorbesc? De parcă ai inţelege ceva din toate ce-ţi spun. Fraier.
Departe de a fi adevărat, în fond şi la urma urmelor, este vina mea că am setat telefonul să mă trezească cu noaptea-n cap pentru a...pentru ce? Ah, da! Pentru a merge la mult iubita şi adorată de către toţi - şcoala.Bleah...
Un sunet vag, cunoscut, dar pe care se pare că l-am uitat, se auzea venind dispre patul la care am renunţat în urmă cu puţine minute, trecând dincolo de perdea, dincolo de geamuri,auzindu-se tot mai tare de...afară. Imposibil! Plouă. Nu cred să fi avut vreodată posibilitatea de-a striga cât mă ţin puterile - să strig ca un nebun - că iubesc ploaia! Cine nu ar iubi-o ?Or fi existând şi cei care fug de ploaie ca de dracu -dar sunt puţini.Iubesc,deci ploaia. Da! Însă ploaia tipică verii - acea ploaie caldă care îţi dă o energie grozav de vitalizatoare, pe care o simţi şi în ultimul colţişor al corpului tău, care face din tine un pion rătăcitor pe scena Universului; o formă perfectă si totodată imperfectă în comparaţie cu Universul!
În acea dimineaţă, toate amintirile legate de vara ce a trecut, curgeau continuu, neîncetat prin mintea mea aflată încă în stare de şoc. Ah,vară, ai trecut atât de repede - prea repede. Tâmpesc!Parcă nu mai judec. Nu... Nu-mi stă in fire ! De aceea, las lucrurile să-şi urmeze calea firească... Întradevăr, modul cum decurg lucrurile de la sine este admirabil.
Revenind,deci la ploicica ce mi-a ruinat întreaga zi; la ploaia din dimineaţa zilei de 13 Octombrie - culmea 13! Să fie cu ghinion? Se prea poate.Şi totuşi...

Încărcat de atmosfera dată de muzicalitatea picurilor reci de ploaie care încercau să-mi cuprindă inima în braţele lor ingheţate şi lipsite de orice urmă de căldură, fie ea câtuşi de puţină, fără a mai pomenii de patul care mă vrăjea cu căldura şi cu pernele lui imense şi in care de îţi aşterneai capul, erai ca şi furat sprea a da frâu liber visării, ori de sentimentul acela dezgustător că prima ora a dimineţii,adică prima ora destinată orelor de şcoală, voi vedea chipul plictisit, nepăsător şi rece al unui prof. al cărui nume nu crez să conteze; în fine, deci dom'le, mie-mi era cu un chef de a nu mă despărţii de culcuşu-mi. Rămân azi acasă!

Ora 07:07 am

Uşa camerei se deschide încet - o formă silenţioasă apropiindu-se de pat, rosteşte subtil:
- Nu te trezeşti?
După care urmă un răspuns vag, aproape mut.
- Imediat.Imediat...

Ora 07:12 am

Volens nolens, ca tot omul care se vrea respectat, toaleta matinală este importantă! Chiar dacă, timpul dimineată te presează, nu ai ce-i face. În faţa timpului suntem egali şi totuşi nu la fel. Cu peria de dinţi în mâna dreaptă,mă îndrept inapoi în cameră căutând, încă o dată, afurisitul de telefon - încep a scrie un mesaj: Ce faci colega, trezitu-te-ai ? :P
Ora 07:20 am
În disperare, cum îmi stă in fire, încep a-mi face ghiozdanul. Unde mama mă-sii îi caietu' de istorie? nu că aş fi învăţat ceva din el, lăsându-l - ştiu eu unde, - la voia întâmplării...Nu. Detest istoria!(sper doar ca profu' de Istorie să nu vadă cele spuse că... am bulinat-o -glumesc! ).
Aducându-mi aminte că părul îmi statea ,,ca lins de vacă'' , mă îndrept înapoi în baie cu gândul de a-mi pune placa de întins parul in priză. Era o linişte totală. Absurd! Se auzea încă cum plouă.
Învârdindu-mă prin cameră, când dincolo când dincoace, aud telefonul. Telefonul?! Sună...?!
- Alo, încă nu's gata!
- Bine... zise un glas încet, suav şi înţelegător.
- Îţi dau io un mesaj când ies din casă k nu am minute.
- Oky, ne vedem.
Pe fugă, îmi întind părul cum pot eu mai bine, juma' îmbrăcat juma' dezbrăcat - era deja ora 07:30, mă rog, ceva de gen. Naah... Umbrelă nu-mi iau, nu am chef să o car dupa mine. Nicidecum! Ajuns la gărduleţ, aşteptam în ploaia rece,măruntă ce cădea pe umeri-mi ingheţaţi până la refuz. Şi iată că văd în depărtare o siluetă familiară, ce se apropia cu paşi repezi, îmbrăcată din cap până-n picioare în negru, şi care ţinea în mâna dreaptă o umbrelă de culoare - oare? -neagră! Interesant.Îmi place.
Refuzând a mă adăpostii sub umbrelă -cu gândul ca ploaia să-mi pătrundă corpul şi mintea bine - ne-am continuat amândoi drumul spre imediat-apropiata staţie de la Uioara. Culmea! Nici urmă de taxiu! De o săptămână încoace, aproape în fiecare dimineaţă, în staţie, aştepta un taxi; parcă ne-ar fi aşteptat pe noi - în fine- taxiul acela nu mai era! Ce era de făcut? Să sunăm la alt taxi.
- Nup, io nu am niciun număr de taxi şi, pe deasupra, nu am minute.
- Aha,nu contează, am eu. zise colega( măi, măi, pregătită este ea întotdeauna).
Şi sună, şi sună fără ca, măcar cineva să-i fi răspuns.

Ora 07:45 am

- Hai să coborâm până sub Hagău.
- Wăă, da' tot mă ud! zise colega impacientată.
- Las' că aşa-i fain.
Nu ne-ndepărtaserăm nici măcar 20 de paşi de staţia cu pricina şi, din depărtare, în spatele nostru se vedea, venind de către sat un taxiu. Straşnic! Hai ne-ntoarcem! Mare ne fu mirarea când, în taxiul nostru se urcă repede şi ud atât de ploaie cât şi de greul vieţii, o formă bipedă şi de culoare ciocolatie. Fi-ţi-ar !

Ora 07:52 am Jos sub Hagău

Nici urmă de taxi. Minunat! Dar undeva ascuns după căteva maşini, aştepta un taxi. Fugim repede înspre el. Sunteţi liber ?... super! Luându-i omului orice posibilitate de a ne refuza - ar fi fost şi culmea să ne fi refuzat, era în interesul lui, - urcăm rapid şi ne facem comozi. Până la Teoretic. Figura plictisită, un bărbat să fi avut până în 45 de ani, ne-a zburat rapid până la şcoală.
Ajunşi la şcoală, în fugă pe scări grăbiţi, dar totuşi, oarecum plictisiţi, ne îndreptam către sala 23. Îi spun colegăi:
- Hopa, îi 08:05 - cred că a intrat deja nemernica de profă. Ne-o pus şi absenţi. Scorpia !.
Ne apropiem de uşă, nu mă putea decide dacă sunetele ce se auzeau veneau de la nebunii de colegi, ori de la profa. Intrăm.Uff, profa nu venise încă! Ne aşezăm în bancă - colega la geam eu,mă rog...la margine . Îmi era o foame de să te ferească. Dau să-mi scot sandwich-ul, în speranţa că, apuc să savurez vreo două trei îmbucături, dar intră profa! ahhh...Futu-ţi !

Gând învingător...oare?

Gânduri tulburate - acele gânduri care,zi de zi,torturează fără niciun regret cu ghearele lor grovaz de ascuţite gândirea umană.Ah,da!Admirabil!Gândirea umana!
Mereu am avut o oarecare slăbiciune pentru tot ceea ce există.Oh!desigur sunt puţini cei care consideră aceasta o calitate.Bravo lor!Tot ce mă inconjoară,de la mic la mare,de la cea mai mică vietate până la cea mai impunătoare,de la cel mai fragil fir de iarbă până la cea mai spectaculoasă floare,de la primele raze ale soarelui până-n amurg-toate sunt demne de invidiat.În fine,mă inţelegi?Grozav!Atunci,altfel fiind spuse:ador tot ceea ce mişcă,tot ce se caracterizează ca fiind viu.Ador natura,sub toate veşmintele ei;ador cerul,îmbrăţişez pământul cu un patos extraordinar,ieşit din comun.
Slavă ţie,mamă natură!Slavă ţie...
Adoraţie celor necuvântătoare,formelor perfecte existente în natură,existente în orice lucru viu.

Meditez.Realitatea...Realitatea?
Asupra cui?Ei bine,asupra nimănui.Atunci ?Vino-ţi în fire,răspunsul este simplu!,,Simplu''?!Ce este acela simplu?
Ai face bine sa nu mă mai sâcâi,ai putea de acum' să renunţi la gogoriţele astea...azi nu am chef!Uite aşa,azi vreau să fiu simplu.Incerc,deşi nu pot.Tocmai,de aceea,gândule nu pot să-ţi răspund!Caută,de vrei,în altă parte ,,simplul'',căci aici,în mintea-mi nu ai să-l găseşti...şi să fie,eu nu-ţi permit!
Mintea-mi pulesează.Dar...stai!durerea a trecut!Unde?Cum?Nuuu...imposibil de crezut!Stimă ţie,gândule,ai învins graţie esenţei interioare ce te caracterizează!Bravos!
Admit.Recunosc.Mă declar învins doar ţie!De ce ţie?Ghici!
Pentru că,tu gândule,eşti al meu!