Frânge-mi inima în ghearele morţii

Întors încă o dată spre a vizita imensul loc de veci - în ale căror măruntaie zac sutele de suflete ale celor ce cândva au fost oameni, amplasat într-un pustiu compleşitor, unde simţi sângele cum duce prin venele trupului tremurând otrava morţii - unde credeai că se va fi aflat trupul - poate chiar al tău - nemuritor al existenţei... . Continui să visez - se prea poate să-mi fi rămas doar asta. Nu dau mâna rece şi lipsită de viaţă realităţii.Ia-mi inima, nu cred că e mai rece decât realitatea. Otrăveşte-mi inima cu acul tău - dureros de dulce!

Vreau să rămân - vreau să fiu una cu inexistenţa, cu tot ceea ce tu n-ai să-mi oferi. Nu vrei. Nu poţi! Nu îndrăznesc să îţi cer mai nimic, mi-ai dat nimic pentru nimic. Sunt nimic - o prea ştiu! Dar tu oare o ştii?!

Prins in ghearele morţii, mă zbat cu o putere grozavă - aflându-mă încă odată în căutarea unor răspunsuri spre elucidarea a ceea ce s-a întâmplat după moartea-mi subită. Trebuie să te mişti repede. Fi atent, căci altfel eşti pierdut - dat uitării!

Placă ciudată... O placă învăluită în mister şi umbre, situată undeva pe un pisc - în afara porţilor ruginite de veacuri şi de ploi otrăvite - denotă viaţa blajină a unui om al cărui nume a fost dat complet uitării. Cândva un loc frumos, aceasta grădină a fost creată spre a da frâu liber iubirii şi imaginaţiei umane... doar ruine! Ruinele a ceea ce, cândva a fost Paradisul!
O adiere uşoară îmi transformă corpul în stană de piatră - frumos obiect în alcătuirea grădinii! Nu sunt viu, nici mort! Sunt... exist? Eşti... exişti!
- Hm... ziceam că da! De ce?
- Fi pe pace, n-are ce să-ţi facă! E oale şi ulcele.
- Nu vreau să par nebun... zise F. E foarte frig.
- Ziceam, deci: cât a trecut?
- 40 de ani. Şi totuşi, parcă a fost ieri. Mă simt oarecum vinovat pentru orice rol aş fi jucat în moartea lui.
- Era prea superstiţios! zise D. Şi totuşi, să mori în vis - ori în nebunie?
- Hm... ziceai că... ?
- ...că a murit subit.
Ultimele frunze ale arţarului cădeau încet - şi în drumul lor spre descompunere, plângeau... aşternându-se pe mormânt! Era aproape spre amurg. Luna apărea printre brazi, ducând pe razele-i câteo fărâmă de mister.
- M-am gândit că e mai bine să văd cu ochii mei. Crezi în aşa ceva?
- Ce înseamnă toate acestea? zise D. speriat.
- Înseamnă că atunci când luna va fi traversat arţarul bătrân - atunci când lumina lunii se va fi revărsat peste mormânt, atunci când se va afla la zenitul ei...
- Ah, zise D. şi oftă. Vrei să zici că...
Luna trecea dincolo de arţar, iar lumina ei - mai puternica ca niciodată - se revărsa uşor peste mormântul lipsit de viaţă. Placa începea să se cutremure - iar cele două persoane aflate la faţa locului, de asemenea. Frica începea din ce în ce să cuprindă trupurile celor doi - durerea! Frica!
Irealitatea, ceea ce ştii că nu există sau că nu are ce rău să-ţi facă - ei bine, nu dai doi bani pe ele! Nici nu trebuie. Oricum, n-ai să o înţelegi niciodată! Realitatea este a ta... păstreaz-o, ori suferă! Gustând din irealitate ai să te rătăceşti pe tărâmuri nesfârşite - te vei arunca singur în ghearele morţii! Dar... e atât de plăcut!