Triton

Rezemat de balustrada cheiului - cum îmi place, pe bună dreptate, să denumesc cele două bucăti ale existenței : pământ și zenit, un fel de Belle view - sta undeva în bătăile pale ale Lunii o umbră; se sprijinea de o bucată de piatră și ar fi părut că privește foarte atentă spre apa tulbure a canalului. Desigur că e absorbită de cine știe ce complicație sufletească, iar inima îi batea cu un ton alert, precum o pasăre prinsă in laț.
 Fără vreo altă explicație, cu toti trecem prin aceste momente când ajungem în genunchi în fața cugetării, fără a scoate niciun sunet, doar emoție și spaimă. O, nepoftită emoție! cum rupi inimile tuturor!
Dintre toate viețile acestui amalgam ciudat și cochet, puțin îndrazneț - futurist chiar- creionat cu migală în toate culorile curcubeului, probabil că un anume prototip se potrivește cel mai bine cu acest spirit de necontenit.
Acest amalgam murdar, plin de străini, pisici, restaurante, nume bizare, oameni care n-au ce face cu bani și își scot căpățânile pe vreo anume strada piezișă - cade în afara vieții sociale a poporului român.

În aceste seri friguroase de ianuarie, tocmai înainte ca luna să răspândească raze de lumină și speranță, această umbră, rezemată de zidul care mai-mai stătea să cadă, privi la orașul luminat, rumegând amintirile ei fizice și imposibil de palpat care îi lăsau un gust atât de amar în gură. De ce oare...? De ce? Fără să vrea, îi scăpă un geamăt ușor, iar ceva siluete ale nopții, ce se aflau în preajmă, se uită bănuitor la el, la el care nu mai  avea dreptul să pășească pe porțile raiului. Simțea că i se pune un nod în gât și porni cu pași grăbiți în ceață. Umbra grăbită mergea ca săgeata, iar fără îndoială, siluetele din noapte care se clătinau pe picioare n-ar fi ajuns-o nici în ruptul capului, doar dacă destinul nu ar fi sugerat recurgerea la anumite artificii. În drum spre casă - căci locuia destul de departe de locul în care se afla - simțea încă atingerea zidului rece și dezamăgitor. Nu! Asta nu va avea niciun impact asupra raționalului. Ar fi fost cu totul altceva dacă tînărul A. ar fi făcut o adevărată pasiune pentru așa ceva; dar la vârsta aceasta nimeni nu se poate aștepta la așa ceva. De cele mai multe ori, lumea uită de sentimentele puternice ce ne alcătuiesc și definesc ca și oameni, dedându-se pe plăcerile de scurtă durată.
  Sub umbra copacilor înghețați, în lumina felinarelor, pășea încet de-a lungul râului blajin. Printre formele încețoșeate ale arborilor din spatele șirului de felinare, plutea dezamăgirea. Cum o fi arătând dezamăgirea acum? Cum o fi trăit oare în ultima perioadă? ,, Eu nu m-am schimbat într-atât de mult'' dar ea sigur s-a schimbat. A provocat suferință, precum un triton bine otrăvit - o dată ce te străpunge, provoacă un dezastru total! Îi veni brusc în minte o seară, întâia seară când, precum un pisoi, ușurel, pe vârful picioarelor se așeză în pat. Unele urme, de cele mai multe ori cicatricile tind să nu se vindece - ori asta, ori nu le îngăduim noi acest lucru. În noapte, undeva la ora două si vreo câteva minute bune, se trezi  din somn; se prea poate să fi știut din lunga lui experiență că această oră accelerează până la panică și teroare toate gândurile negre ce sălășlușesc în măruntaiele ființei umane! Nu putea dormi iar blestematul acela de cântec Et si tu n'existais pas îi suna mereu în cap.Da, există în această viață firavă ceva, acel ceva care îți dă complet peste cap toată ființa, ceva ce, de cele mai multe ori, face ca barbații și femeile să cadă în capcană. Cu ochii săi imenși adânciti din cale afară în orbite, privea în bezna ce cuprindea întreaga camera tălmăcind până la epuizare acel ceva. Crezi cu tărie că ai propria viață în mâini și că ești propriul stăpân, dar iată că ceva îți scapă, iar acel ceva te apucă de gât, te trage și te împinge când încoace când încolo, pentru ca mai apoi, în cele mai rele cazuri, să stoarcă și ultima picătură de viață ce îți curge prin vene.Așa se întâmplă cu noi toți, nu mare să fie mirarea când ne ia și ne dă cap în cap, apoi ne aruncă, unul într-o parte, altul în cealaltă parte;căci viața parese că nu se mai satură niciodată de ale ei farse.  Gândul care luase proporții uriașe în noaptea aceea își pierduse din intensitate a doua zi, căci deșteptarea la ora obișnuită - ora nouă- îi va arăta că panica aceea nu fusese decât nebunie, învăluită în forma ei ideala. Printre alte cuvinte, panica din timpul nopțiii lăsase totuși semne: nu poate decât să întărâteze voința omului care a fost dintotdeauna inoculat împotriva sentimentul numit dezamăgire!
 În agitația acestui oraș trăiesc mii și mii de oameni - probabil tot cu atâtea probleme și frământări- iar toți sunt la cheremul acestei energii vitale, precum o grămadă de mărgele mărunte care sar în stânga și în dreapta pe masă, dacă dai cu pumnul în ea.
  Un tânăr trebuie să-și trăiască zilele din plin - încrezător în ceea ce privește prezentul, iar de viitor să se păzească-, nu cufundat în visare și dezamăgire. O astfel de îndeletnicire nu dă nici un puls vital, e precum soarele iarna: cu raze palide și dezamăgitoare.
 Tânărul A. ținea cu dinții de aceste ideei, dar, acum, în adâncul sufletului său ardea un foc imens, precum flacăra Olimpului care este de necontestat! În ultima perioadă ceva din ființa lui nu îi dădea pace, și fiecare rană îi fisura carapacea sufletului, subțiind-o din ce în ce mai tare.Dezamăgirea este un lucru puternic, mai ales atunci când este alimentată de trădare. Nevoia de a face orice, oricât de disperat ai fi, pentru a potoli flăcările propriei trădări, este fisură în armura sufletului tău. Crezul unei dezamăgiri trecute este mai puternic decât însăși dezamăgirea, ar fi o zicală  potrvită, zicală care poate fi absorbită în aceste momente de cumpănă în fuga noastră prin viață.

 În termen de două săptămâni, probabil trei, se risipi  acest amalgam, la adăpostul perfecțiunii căreia, o umbră și un triton și-au mâncat sufletul.
  În seara aceea s-au petrecut multe...

Raţional - Asertiv - Progresiv - Relaxat

Ironizand procedeul prin care aborda discuţiile cu egoul său, tanărul A. devenea din ce în ce mai convins că lumea nu se va schimba cu adevărat, şi că nimeni nu îi va putea întelege întru totul modul prin care işi legă fiinţa cu materialul. Oamenii pretind că a inceput o nouă era. Dar tanărul A. privind problemele cu profunzimea omului care transcende în viitor, constatase că, deşi în aparenţă lumea se schimbase, în fond şi la urma urmelor, noua eră este aidoma cu cea veche. Omenirea se compune chiar şi acum din două soiuri de oameni: puţini, cu ,,imaginaţie'', şi multi, fără; iar între ei, desigur, creştea o zonă de hibrizi din care fac parte unele... persoane familiare. Unora le lipseşte viziunea, iar altora, le e frică sa îi foloseasca puterea! Tanărul A. parea să aibă imaginaţie, ceea ce nu era o proastă perspectivă în ochii celor din jur.
Aceasta este reacţia caracteristică tanărului A. care, să zicem, nu privea întotdeauna în perspectivă şi oricand era cazul, evita conflictele. Dar cine ştie? Posibil să fi avut dreptate. E primejdios să acţionezi împotriva destinului şi a egoului interior. Poate cel mai bine este să laşi timpul să işi spună cuvantul; pană cand raţionalul îşi adanceşte rădăcinile.
Iar tanărul A., cu ochii larg deschişi visa... şi visa mistuit de un sentiment neînteles pentru cei care nu au cunoscut şi nu vor cunoaşte vreodată...Ego-ul! Ar fi în van să îşi tulbure existenţa cu fel şi fel de homeopatici, chiar şi pentru propriu-i amuzament. De aceea el a fost întotdeauna inoculat împotriva germenilor iubirii cu doze mici din aceeaşi otravă!
Există persoane ale caror suflete au trecut de limbul Timpului, parasindu-şi trupurile în putrezimea Lumii! Starea sufletului tanărului A. era tocmai la fel, dar o particică din sufletul lui se mai afla înca în trup.
In imaginaţia unor, acest ,,suflet'' este precum o cutie chinezească, cu multe sertare, iar ultimul îl conţinea pe tanărul A., despre care se mai interesa unul şi altul, fie din virtutea unui vechi obicei, fie din curiozitate. Aşa i se părea lumea, care acum se emancipase fie sub protecţia lui Dumnezeu, fie de sub autoritatea lui ( declarăm sus şi tare ca suntem atei sau credincioşi); un altul, care se emancipase de sub autoritatea patetică a partenerului de viaţă, şi un altul, emancipat şi el căci credea ca are dreptate. De altfel, în vremurile acestea toată lumea este emancipată, sau mai bine zis pretind ca sunt emancipaţi, ceea ce nu e chiar acelaşi lucru!

Un lucru este de mărturisit: orişicat de încordat, de lipsit de raţional sau în încercarea-mi de a fi asertiv, am dat greş, progresez şi notez că în momentul de faţă sunt relaxat precum o muscă rătăcită în rastimpurile verii.

Să nu poţi avea ceea ce iubeşti

După lungi zile de ploaie, primăvara blândă şi insorită se arată din nou. Tânărul A. hoinărea de colo colo şi povestea cu al său Ego. Intr-un final se simţise destul de inalt şi totusi parcă era asaltat din toate colţurile cu diferite probleme - daca am putea sa le numim aşa, fie ce o fi - alergând când jos când sus, pe scările constiinţei, fiecare în funcţie de gravitatea lor. Este cât se poate de nefiresc şi neomenesc; apoi mai-mai sa nu îşi mai găsească locul. Apoape în fiecare zi intra în poieniţă şi se intrebă: ,,Nu e aici?! Fireşte că nu-i aici!''. Atunci se simţea mai putin inalt şi toate sentimentele, le tragea după el cu o greutate nesăbuită. Straşnic! Poate că, în adâncul lui, simţea ca nu mai are multă vreme pentru a se bucura din plin de ...
Idea că într-o bună zi, cat de curând, enorm de curând, i se va smulge din suflet toată această lume care, cladită din iluzii şi sentimente vagi - necunoscute chiar şi lui - inainte ca el să-şi fi constumat intreaga energie, vitalitatea, i se parea o nedreptate din partea naturii, a lumii, şi a lui, nedreptate care îi intuneca orizontul intrutotul. Pe măsură ce timpul trecea din ce în ce, aversiunea lui pentru artificialitate crescuse; principiile sale de viaţă, tradiţionalismul său contrar vieţii, dar in acord cu extrema schimbării, dispăruse. Insă nu pentru totdeauna, căci este doar o stare trecatoare prin care sufletul său, se pare, trecea tot mai des. In momentul de faţă preţuia doar două lucruri: frumuseţea si caracterul. Dar, cea mai importantă era, totuşi, frumuseţea. Se interesa de fel de fel de lucruri, ba chiar şi azi, în momentele sale de colaps, şi-a adus aminte de mitul tânărului Narcis. Fără a face vreo legatură tâmpă cu termenul de narcisist , pe care lumea îl stie, că un tânăr se indragostise de propriu chip - patetică o astfel de interpretare - trecu la adevărata interpretare a mitului: incapacitatea de a comunica cu lumea din jur, refuzul categoric în faţa oricărui lucru venit din exterior, actele de orice natură - de la ură la prietenie, de la dragoste la moarte, experienta de tip metafizică, în general.
Sentimentul intens pe care tânărul A. îl simtea, aşa după cum pleacă frumuseţea şi iubirea din viaţă, acelaşi dor profund îi răsuna si vibra în suflet, aşa plutea şi frumuseţea răutăcioasă a lumii. Si deodată, în mintea tanărului A. se trezi o amintire: ,, Dorinţa omului de-a cunoaşte, de-a vedea, de-a se cunoaşte, de-a se vedea.''

Oglindesc ochii tăi natura?

În primele zile de primăvară din ultimul deceniu din veacul al nouasprezecelea, în cea din urmă zi a lunii aprilie, pe la opt seara, tânărul A. cugeta la existenţă, în fundul grădinii aflată undeva la vreo câtiva metri peste nivelul casei, pe o bancă. Astepta să-l adoarmă simfoniile păsărilor, aflate nu departe, în poieniţa care se lauda cu pomii săi deja daţi în floare. Mâna lui subţire, albă, cu vinele pulsând încontinuu viaţă, ţinea o scrisoare deja citită - expresia feţei care nu era deloc în concurenţă cu albastrul ochilor ce oglindeau de sus scrisoarea, erau vineţi înspre roşu subtil.
Avea o ţinută - şedea picior peste picior - care dovedea un fel de eleganţă firească pentru un tânăr aflat în plină maturitate. Lângă el un câine ce avea exact ochii stăpânului - albastrul senin al zilelor de primăvară - şedea leneş voie mare la picioarele stăpânului său.
Zgomotul produs de păsările aflate în imediate apropiere, împreună cu trezirea câinelui - care se pare că era de-o vitalitate impresionantă, se putea observa că impune prin aspect drept, capul sus şi urechile ciulite înspre trepţii ce urcau în poină - , au făcut, volens-nolens, act de trezire şi buimăceală în mintea tânărului A. care, adormise buştean. Ah, era doar o cotofană ce scormonea de zor prin pământul ud de ploaia amiezii.
Îşi muşca buzele. Nu-şi putea controla sentimentele, deşi le simţea ori de câte or îşi îndrepta ochii luminoşi, calzi şi copilăroşi - dar totodată atât de fermecători - pe foaia albă, cu miros proaspăt de scris. După plecarea lor, a tânarului A. şi a fratelui său S. , vechea casă a fost cuprinsă de o pace cu totul deosebită; senină dar pustie, căci ducea dorul vechilor ei proprietari.Pentru tânărul A. acea casă a însemnat momentele petrecute în interiorul şi exteriorul ei, momentele copilăriei, şi începutul adolescenţei fireşti ce loveşte orice suflet - cât ar fi vrut el să rămână suflet pierdut de copil, numai el ştie. Noua locuinţă însă, era în ultima vreme pentru el o adevărată mângâiere şi bucurie; frumoasă grădină! Iubea natura - de mic copil şi-a dorit să locuiască la marginea oraşului, undeva departe, lăngă pădurea ce cuprindea kilometri de teren. Şi mai iubea animalele - deseori zicea că are să-şi facă o grădină Zoologică pe propria proprietate de teren ce şi-o va cumpăra chiar el! Femeile însă, chiar şi cele mai bune, îi călca uneori puţin pe nervi: fireşte , fac excepţie acelea pe care le admira.
În depărtare, în amurg cânta cucul; ciocârlia printre nori, şi ce de brânduşe şi margarete sălbatice crescuseră după ce, în zori, cu cateva săptămâni în urmă, ţăranii au dat ultima coasă!De la o vreme încoace când privea natura, simţea o durere în suflet. Fusese totdeauna sensibil la ceea ce oamenii de azi numesc pur şi simplu ,,natură'' ;acum îl încerca un sentiment aproape dureros şi religios - deloc! - , cu toate că nu-şi pierduse obiceiul de a numi un apus de soare ,, apus de soare'', un peisaj ,,peisaj'', orişicât de profund l-ar fi emoţionat.

Oceane arzând sub crepuscul

Stele arzătoare deasupra esenţelor celeste adoră Lumen-ul, iar în purpurul orizontului, cerul îngheaţă în faţa profeţiilor sângerânde.

Lumi, una după cealaltă, regat după regat, toate încremenesc când îmbrăţişez întunecata noapte; oceanele ard pe ale lor valuri jertfe, precum anticii în vechime, iar luna, condamnată la rug, preferă să se arunce în mare, dispărând sub orizont.

Îţi ademenesc visele în spatele ochilor mei închişi...

Eterul murmură un ultim tragic surâs, când şoptesc, vânturi fluierânde împrospătează ale lor cicatrici... şi eroi se roagă la inimile lor fără speranţă...
în spatele ochilor mei închişi.

Îşi apleacă faţa către mama natură - aripile lor tremurânde atingând subtil voalul întunecatei lumi, şi iau cu ei gândurile, lacrimile, iar visurile sunt ascunse în spatele ochilor mei închişi.

Totul se transformă, se prea vrea a fi un adevăr născut din timpuri primordiale, - nimic nu rămâne fix - panta rhei... panta rhei.

Non omnis moriar!

Apasă sufletule peste existenţa mea firavă mănunchi de cactus!

Condamn ziua de ieri, ei bine - nu mă intreba de ce, n-am să detaliez -, şi mai condamn ziua de azi, motivele, cred, fiind tot aceleaşi... cred!?
Am ajuns la concluzia să cred că, ori eu ori cei din jur, sunt doar nişte ciudaţi, nişte păpuşi fără sfori, nişte bile rostogol pe o pantă, fără o traiectorie bine stabilită încă de la inceput... să cred că...Păi să cred că totul este la întâmplare, că totul este sub semnul iluziei condamnat umane, şi cum că, totul este nimic, sau că nimicul este, la rândul lui nimic, ori că iluzia nici măcar nu este iluzie prin natura definiţie?

Non omnis moriar, Nu voi muri cu totul,

Se vrea a fi o sintagmă după care îmi ghidez propria existenţă! Iar acum, doresc asta cu o putere ieşită din absolutul firesc!
Mărturisesc că sunt o persoană legată strâns de comunicare, cu rădăcini taiate din plictis; într-o altă ordine de idei, sociabil - mai mult decât sociabil! Însă, din subconştient, pot să constat că prefer, mai degrabă, singuratatea- tind să cred că suntem fiinţe complete, fără vreo jumătate aflată ştiu eu pe unde prin lume! Absolut împotriva acestui lucru!
Nebun încă nu mă consider... din cupa nebuniei încă nu am gustat şi, sper să mă scald o dată în amarul-acrişor, să mă cufud în braţele reci ale nemuririi!
Trecând, însă peste acestea din urmă, condamn pe toţi cei care, de sub semnul tâmpului n-au să iase niciodat'.

Gândurile'mi dansează pe o simfonie nu prea ştiută de mine, totuşi pare cunoscută şi...ah!

În spatele ochilor mei închişi ...

Jurnalul Emmei - continuare

Conacul

M-am reîntors încă odată spre a investiga mai amănunţit acest loc misterios, Conacul Ravenhearst. În cursul ultimei mele vizite, am îmbinat laolaltă ceea ce am crezut ca fiind misterul secolului, misterul Ravenhearst.
Am eliberat nu numai sufletul celei ce poartă numele de Ravenhearst, dar , de asemenea, şi spiritul asasinul, Charles!
După departul de la Ravenhearst, spritul răzbunător al lui Charles m-a urmărit făcând o rafală de superinţă asupra cetăţenilor inocenţi prezenţi la Carnavalul Sorţii. Abia-abia am scăpat şi acum mă găsesc aici încă o dată căutând răspunsuri la ceea ce s-a întâmplat dupa decesul Emmei. Trebui să lucrez rapid şi să îmi ţin martorii în juru-mi, căci mă tem de puţinul timp şi de faptul că fantoma Lui ar putea descoperii că m-am întors la Ravenhearst!

Placă Ciudată

O placă ruginită în-afara porţilor conacului denotă începutul benign al acestei iubiri ciudate. Cândva un loc frumos, această moşie a fost creată de Charles pentru aş arăta dragostea faţă de Emma. A fost dragostea lui neîmpărtăşită sursa nebuniei sale?
Am luat în calcul ciudatele serii de numerele zgâriate-n metal. Cunoştinţele mele de Latină îmi limitează înţelegerea textului aflat dedesubt, dar cred că este ceva legat de viaţa de după moarte...

Mundus vult decipi, ergo decipiatur!

Emma

În sfârşit am luat primul contact cu supranaturalul !
După ce am descuiat porţile conacului, am fost vizitat de spiritul fantomatic al Emmei Ravenhearst. Mi-a mulţumit pentru eliberarea ei, atenţionându-mă de un mare pericol, menţionând ceva despre eliberarea spiritelor încătuşate înăuntrul conacului!
A relatat destul de puţine detalii, însă a menţionat de un pasaj secret undeva înăuntru.
Cu siguranţă trebuie să fie mult mai mult la Conacul Ravenhearst, decât ceea ce prima mea investigaţie a revelat...
Cu bună ştiinţă, un afiş condamnator apare bătut în cuie la intrarea din faţă a conacului. Conacul este complet sigilat cu lemne, deci prima mea temă este să gasesc o modalitatea de-a intra înăuntru. Şi în timp ce verific diversele colţişoruri, trebuie să fiu al naibii de atent după indicii.
Este oare imaginaţia mea, sau aud voci? Probabil toate în mintea mea.

Dărăpănat întru totul...

Casa apare complet dărăpănată si complet vacantă. Podelele verandei invadate de carii necesită o mare atenţie de frica ca nu cumva să cad şi să îmi rup gâtul. Uşile şi geamurile sunt toate bătute-n cuie iar acoperişul neglijat oferă puţină protecţie împotriva furtunii.
Am ochit ceva micuţ şi strălucitor sub podea...
Trebuie să-mi amintesc să-mi ţin ochii lipiţi după indicii care ar putea fi oriunde.

Cine a aprins focul?

Nu am avut de ales ci să folosesc o cărămidă veche pentru a putea intra în casă, pe geam... Tocmai când credeam că nimeni nu ar observa un geam spart, vin în a vedea un foc recent aprins în sufragerie! Cu siguranţă că nu sunt singur în acest loc, implicat ori nu în această ,,petrecere,, .
Cineva a blocat uşa a ceea ce, daca bine îmi aminstesc, se numeşte bucătărie.

Cineva afară?

După ce cu chiu cu vai am deblocat uşa ce ducea la bucătărie, nările-mi au fost asaltate de duhoarea proviziilor uitate de vreme, lăsate în voia mucegaiului. Este în van verificarea mâncării de aici, asta e sigur! În mijlocul prafului şi molozului se află o sobă veche care a fost al naibii de lănţuită. Poate ca şi o asigurare împotriva preparării vreunei gustării încântătoare şi putrede?!
În timp ce scriu această intrare, aş fi putut jura că am auzit paşii venind de undeva de afară!

Figură ciudată

Vin în a descoperi o figură cât se poate de neobişnuită gravată pe o porţiune al unui dulap complet distrus şi putrezit din bucătărie. Ascuns în spatele unei vechi reţete de bucătărie, este ceea ce pare a fi un fel de Om-pasăre frapând o poziţie cât se poate de incomodă.
Graffitti supranatural?
Mirosul de mâncare stricată care vine din bucătărie este aproape irespirabil. Cu dificultate îmi ţin respiraţia, iar pe lângă aceasta să mai şi inspectez de-amănuntul multitudinea de dulapuri, toate acestea fără ca măcar să am sentimentul unui vomit. Oribil!

Vechi cimitir

Vin în a descoperi un cimitir vechi şi înspăimântător în imediata apropiere a conacului, cu alte cuvinte în spatele conacului, căutând cu vehemenţă indicii. De notat aici este referinţa unei inscripţii ciudate pe una din vechile pietre de mormănt care iasă din pământ, lângă stânci.
Ceva mi-a atras atenţia în unul dintre multele tufărişuri, dar cu dificultate pot să investighez mai de-aproape.
Ah ! Am descoperit de asemenea o casuţă de dimensiuni nu prea mari care apare în cadrul moşiei Ravenhearst. Abrupt, scări stâncoase care duc spre căsuţa, şi nicio ideea de cum aş putea ajunge în măruntaiele ce le oferă marea de lângă...

Poate fi???

Inima-mi bate cu putere! Abia-abia îmi pot ţine degetele fixe pe stilou, lasând neactualizat acest caz de la întâlnirea cu acel spectru. După coborârea mea printr-un pasaj secret intr-o cameră ascunsă, am fost întâmpinat de o femeie îmbracată în zdrenţe, prezentându-se ca fiind Rose Sommerset! Să fie aceasta piesa lipsă, matroana din Jurnalul Emmei?
A stăruit pe lângă mine spre a deschide uşile şi spre a o localiza pe ea şi pe fetele sale.
Simt o teamă imensă la ceea ce aş putea descoperi dacă fac acest lucru!

Antecameră

Dintr-o antecameră înfiorătoare am trecut în ceea ce poate fi descris doar ca un spaţiu, mic şi subteran, mai exact spus, un spaţiu ascuns, căci placa din faţa mea denotă acest lucru. Acest loc apare ca un fel de...închisoare.
To be continued...