Non omnis moriar!

Apasă sufletule peste existenţa mea firavă mănunchi de cactus!

Condamn ziua de ieri, ei bine - nu mă intreba de ce, n-am să detaliez -, şi mai condamn ziua de azi, motivele, cred, fiind tot aceleaşi... cred!?
Am ajuns la concluzia să cred că, ori eu ori cei din jur, sunt doar nişte ciudaţi, nişte păpuşi fără sfori, nişte bile rostogol pe o pantă, fără o traiectorie bine stabilită încă de la inceput... să cred că...Păi să cred că totul este la întâmplare, că totul este sub semnul iluziei condamnat umane, şi cum că, totul este nimic, sau că nimicul este, la rândul lui nimic, ori că iluzia nici măcar nu este iluzie prin natura definiţie?

Non omnis moriar, Nu voi muri cu totul,

Se vrea a fi o sintagmă după care îmi ghidez propria existenţă! Iar acum, doresc asta cu o putere ieşită din absolutul firesc!
Mărturisesc că sunt o persoană legată strâns de comunicare, cu rădăcini taiate din plictis; într-o altă ordine de idei, sociabil - mai mult decât sociabil! Însă, din subconştient, pot să constat că prefer, mai degrabă, singuratatea- tind să cred că suntem fiinţe complete, fără vreo jumătate aflată ştiu eu pe unde prin lume! Absolut împotriva acestui lucru!
Nebun încă nu mă consider... din cupa nebuniei încă nu am gustat şi, sper să mă scald o dată în amarul-acrişor, să mă cufud în braţele reci ale nemuririi!
Trecând, însă peste acestea din urmă, condamn pe toţi cei care, de sub semnul tâmpului n-au să iase niciodat'.

Gândurile'mi dansează pe o simfonie nu prea ştiută de mine, totuşi pare cunoscută şi...ah!

În spatele ochilor mei închişi ...