Oglindesc ochii tăi natura?

În primele zile de primăvară din ultimul deceniu din veacul al nouasprezecelea, în cea din urmă zi a lunii aprilie, pe la opt seara, tânărul A. cugeta la existenţă, în fundul grădinii aflată undeva la vreo câtiva metri peste nivelul casei, pe o bancă. Astepta să-l adoarmă simfoniile păsărilor, aflate nu departe, în poieniţa care se lauda cu pomii săi deja daţi în floare. Mâna lui subţire, albă, cu vinele pulsând încontinuu viaţă, ţinea o scrisoare deja citită - expresia feţei care nu era deloc în concurenţă cu albastrul ochilor ce oglindeau de sus scrisoarea, erau vineţi înspre roşu subtil.
Avea o ţinută - şedea picior peste picior - care dovedea un fel de eleganţă firească pentru un tânăr aflat în plină maturitate. Lângă el un câine ce avea exact ochii stăpânului - albastrul senin al zilelor de primăvară - şedea leneş voie mare la picioarele stăpânului său.
Zgomotul produs de păsările aflate în imediate apropiere, împreună cu trezirea câinelui - care se pare că era de-o vitalitate impresionantă, se putea observa că impune prin aspect drept, capul sus şi urechile ciulite înspre trepţii ce urcau în poină - , au făcut, volens-nolens, act de trezire şi buimăceală în mintea tânărului A. care, adormise buştean. Ah, era doar o cotofană ce scormonea de zor prin pământul ud de ploaia amiezii.
Îşi muşca buzele. Nu-şi putea controla sentimentele, deşi le simţea ori de câte or îşi îndrepta ochii luminoşi, calzi şi copilăroşi - dar totodată atât de fermecători - pe foaia albă, cu miros proaspăt de scris. După plecarea lor, a tânarului A. şi a fratelui său S. , vechea casă a fost cuprinsă de o pace cu totul deosebită; senină dar pustie, căci ducea dorul vechilor ei proprietari.Pentru tânărul A. acea casă a însemnat momentele petrecute în interiorul şi exteriorul ei, momentele copilăriei, şi începutul adolescenţei fireşti ce loveşte orice suflet - cât ar fi vrut el să rămână suflet pierdut de copil, numai el ştie. Noua locuinţă însă, era în ultima vreme pentru el o adevărată mângâiere şi bucurie; frumoasă grădină! Iubea natura - de mic copil şi-a dorit să locuiască la marginea oraşului, undeva departe, lăngă pădurea ce cuprindea kilometri de teren. Şi mai iubea animalele - deseori zicea că are să-şi facă o grădină Zoologică pe propria proprietate de teren ce şi-o va cumpăra chiar el! Femeile însă, chiar şi cele mai bune, îi călca uneori puţin pe nervi: fireşte , fac excepţie acelea pe care le admira.
În depărtare, în amurg cânta cucul; ciocârlia printre nori, şi ce de brânduşe şi margarete sălbatice crescuseră după ce, în zori, cu cateva săptămâni în urmă, ţăranii au dat ultima coasă!De la o vreme încoace când privea natura, simţea o durere în suflet. Fusese totdeauna sensibil la ceea ce oamenii de azi numesc pur şi simplu ,,natură'' ;acum îl încerca un sentiment aproape dureros şi religios - deloc! - , cu toate că nu-şi pierduse obiceiul de a numi un apus de soare ,, apus de soare'', un peisaj ,,peisaj'', orişicât de profund l-ar fi emoţionat.

Oceane arzând sub crepuscul

Stele arzătoare deasupra esenţelor celeste adoră Lumen-ul, iar în purpurul orizontului, cerul îngheaţă în faţa profeţiilor sângerânde.

Lumi, una după cealaltă, regat după regat, toate încremenesc când îmbrăţişez întunecata noapte; oceanele ard pe ale lor valuri jertfe, precum anticii în vechime, iar luna, condamnată la rug, preferă să se arunce în mare, dispărând sub orizont.

Îţi ademenesc visele în spatele ochilor mei închişi...

Eterul murmură un ultim tragic surâs, când şoptesc, vânturi fluierânde împrospătează ale lor cicatrici... şi eroi se roagă la inimile lor fără speranţă...
în spatele ochilor mei închişi.

Îşi apleacă faţa către mama natură - aripile lor tremurânde atingând subtil voalul întunecatei lumi, şi iau cu ei gândurile, lacrimile, iar visurile sunt ascunse în spatele ochilor mei închişi.

Totul se transformă, se prea vrea a fi un adevăr născut din timpuri primordiale, - nimic nu rămâne fix - panta rhei... panta rhei.

Non omnis moriar!

Apasă sufletule peste existenţa mea firavă mănunchi de cactus!

Condamn ziua de ieri, ei bine - nu mă intreba de ce, n-am să detaliez -, şi mai condamn ziua de azi, motivele, cred, fiind tot aceleaşi... cred!?
Am ajuns la concluzia să cred că, ori eu ori cei din jur, sunt doar nişte ciudaţi, nişte păpuşi fără sfori, nişte bile rostogol pe o pantă, fără o traiectorie bine stabilită încă de la inceput... să cred că...Păi să cred că totul este la întâmplare, că totul este sub semnul iluziei condamnat umane, şi cum că, totul este nimic, sau că nimicul este, la rândul lui nimic, ori că iluzia nici măcar nu este iluzie prin natura definiţie?

Non omnis moriar, Nu voi muri cu totul,

Se vrea a fi o sintagmă după care îmi ghidez propria existenţă! Iar acum, doresc asta cu o putere ieşită din absolutul firesc!
Mărturisesc că sunt o persoană legată strâns de comunicare, cu rădăcini taiate din plictis; într-o altă ordine de idei, sociabil - mai mult decât sociabil! Însă, din subconştient, pot să constat că prefer, mai degrabă, singuratatea- tind să cred că suntem fiinţe complete, fără vreo jumătate aflată ştiu eu pe unde prin lume! Absolut împotriva acestui lucru!
Nebun încă nu mă consider... din cupa nebuniei încă nu am gustat şi, sper să mă scald o dată în amarul-acrişor, să mă cufud în braţele reci ale nemuririi!
Trecând, însă peste acestea din urmă, condamn pe toţi cei care, de sub semnul tâmpului n-au să iase niciodat'.

Gândurile'mi dansează pe o simfonie nu prea ştiută de mine, totuşi pare cunoscută şi...ah!

În spatele ochilor mei închişi ...