Triton

Rezemat de balustrada cheiului - cum îmi place, pe bună dreptate, să denumesc cele două bucăti ale existenței : pământ și zenit, un fel de Belle view - sta undeva în bătăile pale ale Lunii o umbră; se sprijinea de o bucată de piatră și ar fi părut că privește foarte atentă spre apa tulbure a canalului. Desigur că e absorbită de cine știe ce complicație sufletească, iar inima îi batea cu un ton alert, precum o pasăre prinsă in laț.
 Fără vreo altă explicație, cu toti trecem prin aceste momente când ajungem în genunchi în fața cugetării, fără a scoate niciun sunet, doar emoție și spaimă. O, nepoftită emoție! cum rupi inimile tuturor!
Dintre toate viețile acestui amalgam ciudat și cochet, puțin îndrazneț - futurist chiar- creionat cu migală în toate culorile curcubeului, probabil că un anume prototip se potrivește cel mai bine cu acest spirit de necontenit.
Acest amalgam murdar, plin de străini, pisici, restaurante, nume bizare, oameni care n-au ce face cu bani și își scot căpățânile pe vreo anume strada piezișă - cade în afara vieții sociale a poporului român.

În aceste seri friguroase de ianuarie, tocmai înainte ca luna să răspândească raze de lumină și speranță, această umbră, rezemată de zidul care mai-mai stătea să cadă, privi la orașul luminat, rumegând amintirile ei fizice și imposibil de palpat care îi lăsau un gust atât de amar în gură. De ce oare...? De ce? Fără să vrea, îi scăpă un geamăt ușor, iar ceva siluete ale nopții, ce se aflau în preajmă, se uită bănuitor la el, la el care nu mai  avea dreptul să pășească pe porțile raiului. Simțea că i se pune un nod în gât și porni cu pași grăbiți în ceață. Umbra grăbită mergea ca săgeata, iar fără îndoială, siluetele din noapte care se clătinau pe picioare n-ar fi ajuns-o nici în ruptul capului, doar dacă destinul nu ar fi sugerat recurgerea la anumite artificii. În drum spre casă - căci locuia destul de departe de locul în care se afla - simțea încă atingerea zidului rece și dezamăgitor. Nu! Asta nu va avea niciun impact asupra raționalului. Ar fi fost cu totul altceva dacă tînărul A. ar fi făcut o adevărată pasiune pentru așa ceva; dar la vârsta aceasta nimeni nu se poate aștepta la așa ceva. De cele mai multe ori, lumea uită de sentimentele puternice ce ne alcătuiesc și definesc ca și oameni, dedându-se pe plăcerile de scurtă durată.
  Sub umbra copacilor înghețați, în lumina felinarelor, pășea încet de-a lungul râului blajin. Printre formele încețoșeate ale arborilor din spatele șirului de felinare, plutea dezamăgirea. Cum o fi arătând dezamăgirea acum? Cum o fi trăit oare în ultima perioadă? ,, Eu nu m-am schimbat într-atât de mult'' dar ea sigur s-a schimbat. A provocat suferință, precum un triton bine otrăvit - o dată ce te străpunge, provoacă un dezastru total! Îi veni brusc în minte o seară, întâia seară când, precum un pisoi, ușurel, pe vârful picioarelor se așeză în pat. Unele urme, de cele mai multe ori cicatricile tind să nu se vindece - ori asta, ori nu le îngăduim noi acest lucru. În noapte, undeva la ora două si vreo câteva minute bune, se trezi  din somn; se prea poate să fi știut din lunga lui experiență că această oră accelerează până la panică și teroare toate gândurile negre ce sălășlușesc în măruntaiele ființei umane! Nu putea dormi iar blestematul acela de cântec Et si tu n'existais pas îi suna mereu în cap.Da, există în această viață firavă ceva, acel ceva care îți dă complet peste cap toată ființa, ceva ce, de cele mai multe ori, face ca barbații și femeile să cadă în capcană. Cu ochii săi imenși adânciti din cale afară în orbite, privea în bezna ce cuprindea întreaga camera tălmăcind până la epuizare acel ceva. Crezi cu tărie că ai propria viață în mâini și că ești propriul stăpân, dar iată că ceva îți scapă, iar acel ceva te apucă de gât, te trage și te împinge când încoace când încolo, pentru ca mai apoi, în cele mai rele cazuri, să stoarcă și ultima picătură de viață ce îți curge prin vene.Așa se întâmplă cu noi toți, nu mare să fie mirarea când ne ia și ne dă cap în cap, apoi ne aruncă, unul într-o parte, altul în cealaltă parte;căci viața parese că nu se mai satură niciodată de ale ei farse.  Gândul care luase proporții uriașe în noaptea aceea își pierduse din intensitate a doua zi, căci deșteptarea la ora obișnuită - ora nouă- îi va arăta că panica aceea nu fusese decât nebunie, învăluită în forma ei ideala. Printre alte cuvinte, panica din timpul nopțiii lăsase totuși semne: nu poate decât să întărâteze voința omului care a fost dintotdeauna inoculat împotriva sentimentul numit dezamăgire!
 În agitația acestui oraș trăiesc mii și mii de oameni - probabil tot cu atâtea probleme și frământări- iar toți sunt la cheremul acestei energii vitale, precum o grămadă de mărgele mărunte care sar în stânga și în dreapta pe masă, dacă dai cu pumnul în ea.
  Un tânăr trebuie să-și trăiască zilele din plin - încrezător în ceea ce privește prezentul, iar de viitor să se păzească-, nu cufundat în visare și dezamăgire. O astfel de îndeletnicire nu dă nici un puls vital, e precum soarele iarna: cu raze palide și dezamăgitoare.
 Tânărul A. ținea cu dinții de aceste ideei, dar, acum, în adâncul sufletului său ardea un foc imens, precum flacăra Olimpului care este de necontestat! În ultima perioadă ceva din ființa lui nu îi dădea pace, și fiecare rană îi fisura carapacea sufletului, subțiind-o din ce în ce mai tare.Dezamăgirea este un lucru puternic, mai ales atunci când este alimentată de trădare. Nevoia de a face orice, oricât de disperat ai fi, pentru a potoli flăcările propriei trădări, este fisură în armura sufletului tău. Crezul unei dezamăgiri trecute este mai puternic decât însăși dezamăgirea, ar fi o zicală  potrvită, zicală care poate fi absorbită în aceste momente de cumpănă în fuga noastră prin viață.

 În termen de două săptămâni, probabil trei, se risipi  acest amalgam, la adăpostul perfecțiunii căreia, o umbră și un triton și-au mâncat sufletul.
  În seara aceea s-au petrecut multe...